Desi au trecut 4 ani de facultate, pana recent n-am realizat ca.......voi fi DOCTOR full time cu un catralion de responsabilitati! Totul era asa....o masa amorfa de ganduri undeva departe in planurile mele de viitor, care nici macar nu erau concretizate in mintea mea. Ceva de genul " Cand voi fi mare.....".Nu stiam ce vreau, ce specialitate sa imi aleg si asta ma facea sa simt ca de fapt nu apartin. Acum, dupa o introspectie laborioasa, mi-am dat seama de foarte multe lucruri. Mi-am dat seama ca, n-am dat importanta multor lucruri in decursul acestor 4 ani, si ca regret asta acum si am mai realizat ca sunt de fapt in stare de mult mai mult decat imi imaginam. Insa, bine ca m-am desteptat la timp! Cand am intrat in anul III, in clinica pentru prima data la pacienti, toata lumea se astepta sa ma bucur enorm, sa-mi placa infinit mai mult decat primii doi ani in care stateam practic pe bancile facultatii si toceam, insa pentru mine a fost putin dezamagitor. Aveam multe asteptari, visam la o viata asa cum vedem in Grey's Anatomy sau in House, iar adevarata viata din spitalele din Romania, unde primele fraze de la asistentii nostri de grupa erau" In tarile dezvoltate se face asa, dar la noi.....din lipsa de fonduri, se face invers" sau " afara se foloseste medicamentul asta, dar noi nu-l avem" etc. m-au facut sa nu-mi placa. Mergeam la pacienti, faceam anamneze si....cam atat, si totul era o rutina fara implicare emotionala. De multe ori nu reuseam sa vad imaginea de ansamblu. In mintea mea ma obligam sa "raman pe bancile facultatii" si sa fac totul "didactic", pentru ca simteam ca daca o fac asa, dezamagirea data de nenumaratele lipsuri ale sistemului nostru de sanatate n-o sa ma afecteze.
Acum, recent, intr-o dimineata cand am intrat in clinica, m-a cuprins un sentiment de coplesire. Ma uitam la pacienti si dintr-o data in mintea mea s-au produs niste schimbari. Am realizat ca de fapt a trata un pacient nu inseamna numai anamneza si diagnostic diferential ci mult mai mult de atat. Trebuie sa reusesti sa te conectezi cu pacientii tai la un nivel mai inalt si sa creezi o relatie de incredere, deci implicit trebuie sa ai o un anumit grad de implicare emotionala.
Ca studenta, am intampinat nenumarate dificultati in a realiza aceasta relatie cu pacientul din nenumarate motive. Pacientii nu au incredere in noi, pentru ca suntem studenti. Imi amintesc ca faceam anamneze si abia scoteam cateva lucruri de la ei, iar cand venea doamna doctor erau atat de vorbareti de nu-ti poti imagina si dadeau informatii total diferite fata de cele pe care le aflasem noi. Doctorii stiau tintit cum sa intrebe astfel incat sa primeasca un raspuns. Noi......stateam si ne minunam! Am increderea ca odata cu trecerea timpului, si cu intalnirea a mai multor tipuri de pacienti, voi reusi sa-mi modulez comportamentul in functie de fiecare si astfel voi reusi sa creez relatia de incredere.
Cand ma gandesc la faptul ca, toate eforturile pe care le facem acum, si toate chinurile groaznice ale studentiei prin care trecem cu totii se vor finaliza cu titlul de DOCTOR, am un sentiment de bucurie si in acelasi timp de teama. Ceva ce nu cred ca pot sa descriu in cuvinte, o emotie profunda.....si in acelasi timp o spaima care ma ingheata. Cred ca cel mai groaznic gand al meu este sa nu fiu un doctor bun. Acum......singurul lucru pe care pot sa-l fac este sa invat, sa invat si iar sa invat, si sa sper ca tot ceea ce invat acum sa ma ajute in viitoarea mea cariera.
I'm gonna be a DOCTOR! Isn't that great?!
