Suflet de copil

Lumea ți se zdruncină exact atunci când te aștepți mai puțin la asta. E ca o lege a firii, a existenței....când crezi că totul e roz și perfect, întotdeauna, dar întotdeauna fără excepție se întâmplă ceva care să-ți arate că de fapt nu e chiar așa.

E despre un copil...un copil care nu știe ce vrea de la viață, care crede că poate tot, iubește tot, se încrede în tot! Prieteni care de fapt nu-i sunt prieteni, îi ia ca atare! Vrea să schimbe lumea, dar nu știe cum și pentru asta încearcă. Încearcă de toate având senzația că e puternic și că poate răzbi prin toate fără ca acestea să lase vreo urmă în existența sa.
Nu știa despre lume prea multe! Nu avea de unde să știe, cine s-o învețe...S-a educat singură! Se simțea în permanență în nesiguranță, singură și neînțeleasă și chiar dacă poate era în permanență înconjurată de lume, niciodată nu arăta slăbiciune! Nu era tristă niciodată față de ceilalți, zâmbea, dar nimeni nu bănuia ce gânduri negre și sumbre se ascundeau în mintea ei atunci când ajungea acasă singură în întunericul nopții. Iubea tot, sau așa avea senzația, dat fiind faptul că până foarte târziu nu a realizat ce e aia iubire. Iubirea pentru ea era o închipuire plăsmuită de imaginația ei colorată frumos cu esențe din revistele pentru adolescente pe care le urmărea. Era falsă! Vroia să impresioneze tot timpul și pe toată lumea, de aceea niciodată nu-și arăta adevăratele sentimente. Că erau ură, durere, tristețe, neîncredere.....niciodată nu le arăta, decât fericire! Cei care o cunoșteau se îndrăgosteau pe loc de ea, de zâmbetul ei, de ochii ei, de atitudinea pe care o avea, de siguranța pe care o arăta, însă de fapt se îndrăgosteau de ceva ce nu există pentru că toate astea le juca foarte bine ca un rol principal în cea mai tare piesă care s-a jucat vreodată pe scenă. Viața ei era o scenă. Și, Doamne.....era atât de bună! Părea atât de naturală, însă numai ea știe cât de mult se chinuia pentru asta. Era cochetă, vroia să arate bine în orice situație și se chinuia mult pentru asta. Complimentele primite îi dădeau încredere în ea, deși la interior era măcinată de complexe. Vorbea puțin despre ea, prefera să nu-și dea cu părerea despre lucruri pe care nu le știa foarte bine, însă pe acelea pe care le știa....le scotea în evidență. Era maestră în conversații și domina tot timpul. Când era singură cu gândurile ei, analiza tot. Fiecare situație în care fusese pusă, fiecare cuvânt pe care l-a zis, fiecare privire a interlocutorilor, fiecare reacție le diseca cu furie în încercarea de a realiza cum e mai bine să procedeze. Își crea scenarii și își punea întrebări, multe întrebări.....dacă ar fi spus, sau dacă ar fi acționat în alt fel, oare ce întorsătură lua situația?! Își plănuia fiecare întâlnire. Fiecare ieșire în oraș, chiar dacă ieșea cu prietenele ei, ea știa întotdeauna ce avea să spună, cum avea să se comporte, pentru că nu-i plăceau situațiile care o luau prin surprindere și cu garda jos. Toate scenariile astea îi luau mult timp. Întotdeauna adormea gândindu-se la ele și în scurt timp asta a adus-o într-o stare de extenuare psihică. Citea mult! Citea orice, însă preferatele ei erau romanele de dragoste. Se pierdea în gânduri....își făcea planuri, visa tot timpul la ce citea de prin cărți, își imagina tot. Viața ei era o imaginație. Tot pentru asta nu era mulțumită niciodată de ce are, pentru că nici măcar nu se apropia de ce își imagina ea. Nu știa pe atunci că nu e de ajuns ca ea singură să viseze la un lucru ci și ceilalți trebuiau să facă același lucru în același fel, în același timp, ca să se întâmple așa cum își dorea ea. Atunci a realizat că, e mică în lumea asta mare, și că singură nu are puterea necesară să schimbe ceva. S-a închis și mai tare în ea...asta neafectând în niciun fel comportamentul ei în preajma celorlalți, era la fel de jovială și părea să emane fericire prin orice por al existenței sale însă, în singurătatea gândurilor ei, ducea o luptă continuă și asiduă cu ea, cea din interiorul exteriorului, cea care era prinsă parcă într-un corp care o obliga să se prefacă pentru toți, tot timpul.
Nu se deschidea niciodată față de ceilalți. Ținea în ea toate supărările și asta o afunda și mai mult în gânduri. Deși realiza că asta nu e normal, nu putea parcă să-și încalce principiile formate. Cum ar fi putut ea să spună? Ce ar fi crezut ceilalți despre ea?
Nu știa ce e fericirea cu adevărat. Nu-i înțelegea la rândul ei pe cei fericiți, pentru că fericirea ei era o plăsmuire a tuturor cărților citite și a filmelor vizionate, însă nu o simțise practic niciodată. Își impunea lucruri, pentru că așa credea că trebuie. Nu avea prea mulți prieteni, iar pe aceia pe care îi avea, erau în viața ei nu pentru că își dorea ea neapărat, ci datorită unor conjuncturi la care nu a știut cum să reacționeze. Nu știa să-și facă prieteni, nu era extrem de sociabilă cu străinii. Nu își dorea alți prieteni, pentru că pentru ea asta însemna mai multă muncă.
Deși în singurătatea ei, gândurile ei o sfâșiau, ea se simțea confortabil așa cu ele.
...

Despre mine

Scriu pentru că asta mă liniștește. Pentru că nu pot și nu am cui să-i spun toate câte se întâmplă înăuntrul meu, sau dacă aș face-o nu ar reuși nimeni să mă înțeleagă cu adevărat și atunci m-aș simți poate și mai singură și neajutorată. Sunt schimbătoare. Pe parcursul unei zile dispoziția mea variază în fel și chip, de uneori și eu rămân surprinsă de reacțiile pe care le am sau nu în legătură cu o anume întâmplare sau conversație sau gest. Nu sunt hotărâtă. Îmi trebuie foarte mult timp să mă decid asupra unui lucru și simt că de fiecare dată am nevoie de un ajutor din afară pentru a lua decizia respectivă, iar după ce o fac, de fiecare dată mă macină gândul de a nu fi cea corectă. Mă încăpățânez să nu reacționez la schimbări. Nu-mi plac schimbările. Pentru mine, orice modificare în program, în stilul de viață, în viața de zi cu zi aduce după sine un amalgam de trăiri și o multitudine de întrebări, majoritatea fără răspuns care mă macină și implicit mă chinuie, reacții care mă secă de puteri, mă demoralizează și mă aduc într-o stare de nervozitate maximă. Mie îmi plac lucrurile planificate, organizate și fără prea multe elemente surpriză pentru că am senzația că astfel sunt protejată de exterior. Eu nu știu să spun nu, eu nu știu să reacționez în favoarea mea într-o situație care mă ia prin surprindere și astfel ajung de fiecare dată la concluzia că eu ajung să fiu cea care are ceva de pierdut de fiecare dată. Și de fiecare dată când pierd ceva, îmi propun să mă schimb, să nu mai fiu așa soft și sweet, astfel încât data viitoare când am să fiu pusă într-o situație asemănătoare să nu mai pățesc la fel și implicit să nu mai sufăr. De asta scriu. Să mă eliberez de povara unor situații în care nu am reacționat cum aș fi vrut, a unor conversații în care nu am spus tot ce am simțit iar asta m-a făcut să sufăr. Pentru că față în față nu pot fi niciodată sinceră pe deplin, nici cu ceilalți și nici cu mine. Simt că dacă aș spune tot ce cred și ce gândesc clar, tare și răspicat asta i-ar răni pe ceilalți mai mult decât dacă n-aș face-o, dar faptul că țin toate lucrurile astea numai pentru mine îmi macină sufletul. Deci, trebuie să mă eliberez cumva de vină ca să pot trece mai departe, iar data viitoare să pot să fiu la fel de zâmbitoare când aprob ceva cu care nu sunt de acord, sau când mint frumos doar pentru a nu răni pe celălalt, chiar dacă prin asta mă rănesc pe mine. Tot timpul i-am pus pe ceilalți înaintea mea, și o perioadă mi-a fost bine. Nu mă deranja lucrul ăsta, dar acum mă deranjează, l-am semnalat, însă nu pot să mă schimb în sensul ăsta. A devenit ca un reflex și deși sunt conștientă că nu-mi fac bine, continui, iar după, mă umplu de regrete. De ce nu pot găsi cuvinte care sa poată exprima cu adevarat sentimentele și tot amalgamul de trăiri ce se află în spatele lor? De fiecare dată am impresia că nu reușesc să transmit cu adevarat ceea ce simt. Sentimentele se pierd prin transpunerea lor în cuvinte. Cuvintele devin clișee care nu exprima apoi nimic. Deși sunt simple, cuvintele pot fi interpretabile....e atât de ușor sa te pierzi în analiza lor! Până și lipsa lor semnifica ceva...Tot timpul am senzația că nu sunt înțeleasă. Mă analizez din nou, caut unde greșesc și nu reușesc să găsesc calea de ieșire din cercul asta vicios în care am intrat. Îmi spun of-urile, nu mă înțelegi, mă analizez, nu găsesc soluții, devin frustrată, mă închid în carapace și mă apuc să scriu.
Asta e una din legile conversației cred....ca din mesajul original pe care expeditorul îl are în minte și vrea să-l transmită, numai o mică parte să fie receptată de  destinatar, restul să se piardă undeva pe drum. Imaginează-ți o lume în care tot ceea ce vrei tu să exprimi, ajunge în proporție de 100% la interlocutor! Atunci nu ar mai fi loc de interpretări, nu ar mai exista neînțelegeri, nu aș mai fi nevoită să mă macin și să nu dorm noaptea în căutarea de soluții care să-mi facă comunicarea cu tine mai ușoară,  pentru că tu nu mă înțelegi. Atunci am trăi în asentiment, iar eu aș fi liniștită. Dar din păcate această lume este fizic imposibilă, iar pentru asta eu trebuie să îmi caut cuvintele cele mai potrivite și să le aștern undeva, în speranța că cineva, cândva, undeva le va citi și mă va înțelege.

Gânduri

Numai cineva care iubește măcar la fel de mult cât te iubesc eu pe tine ar înțelege cât de greu îmi este să te știu departe de mine și de sufletul meu!
Singurătatea cred că este cel mai mare chin și cea mai mare pedeapsă pe care o poate avea un om! Și cel mai greu cred, este să trăiești în singurătate după ce ai fost înconjurat de toată dragostea, iubirea și dăruirea cuiva. Îi simți lipsa, îți lipsește tot! Te doare sufletul și ți-e dor. Mă trezesc în fiecare dimineață așteptând parcă să vii în bucătărie și să-mi dai bună dimineața, să ne bem cafeaua împreună....să te privesc, să te îmbrățișez și să-ți urez să ai o zi minunată așa cum fac în fiecare zi, aștept parcă să-mi urezi la fel....să-mi spui că mă iubești...Timpul petrecut departe de tine, mă schimbă. Mă transformă în ceva ce nu vreau să fiu. Îmi accentuează și duce până la extrem toate trăirile negative și le minimizează parcă pe cele bune, pozitive. Nu mă pot bucura de nimic când nu ești alături de mine.
Când ești singur ai timp....ai timp să te gândești la câte în lună și în stele, la toată viața ta, încerci să găsești răspunsuri, să cauți soluții la greșelile pe care le-ai făcut, te gândești la tot! Te analizezi, te critici, te plângi în sinea ta și te cauți. Îți amintești, te regăsești, însă niciodată la fel. Introspecția vine la pachet cu decizii. Decizii de a schimba ceva pe undeva, pe unde crezi tu că e nevoie de schimbare și într-o mai mică sau mai mare măsură te schimbi inevitabil și fără voia ta.
Gândurile mele zboară.... mă duc departe, vin ca niște fulgere în mintea mea și mă dezlănțuie, mă împart în bucățele și apoi mi-e greu să mă adun la fel. De fiecare dată mă rearanjez într-o altă formulă, un alt puzzle, pe care apoi trebuie să-l descifrez. Mă schimbă și apoi mi-e greu și mie să mă regăsesc. Mă tulbură și mă fac să nu știu ce vreau cu adevărat. Înăuntrul meu, după o furtună nu e niciodată liniște ci e o furtună și mai mare și mai violentă care mă lasă fără de puteri. Mă seacă și îmi fură toate gândurile. Mă trezesc în imposibilitatea de a mă gândi la ceva, mă lasă goală pe dinăuntru, gol ce necesită mai mult timp și mai mult efort pentru a fi reumplut. Când nu ești lângă mine sunt un haos. Tu ești centrul universului meu. Ești soarele în jurul căruia gravitează toată ființa mea. În funcție de tine îmi planific ziua, iar când nu ești, simt că respectiva zi a trecut pe lângă mine fără ca măcar să o simt. Trece și parcă nu îmi aduc aminte nimic din ea. Simt că îmi pierd timpul.  
Numai tu mă poți modula. Numai tu mă poți controla ca un cățel într-o lesă electrică, prin gesturile tale și cuvintele tale, prin atitudinea pe care o adopți într-o anumită situație. Gândurile mele vin și pleacă în funcție de faptele tale. Tu îmi poți schimba comportamentul. Tu mă poți face fericită numai cu un zâmbet și în același timp mă poți arunca de pământ cu o privire. Tu ai telecomanda și doar tu poți schimba canalele vieții mele și evoluția mea.
Ține-mă aproape! Ține-mă strâns și nu mă pierde din vedere! Nu mă lăsa pradă gândurilor mele. Ține-mă aproape de sufletul tău, înalță-mă și nu-mi da drumul!

Nimănui nu-i plac grasele!

Dietă, dietă și iar dietă....
Multe femei duc o luptă continuă și asiduă cu kilogramele în plus. Unele țin dietă, altele merg la sală iar altele iau tratamente pentru asta. Foarte multe dintre ele își fac promisiuni pe care le țin, dar foarte multe renunță pe parcurs.....apoi o iau de la capăt.
Cam așa a decurs și viața mea până acum. Un continuu joc de promisiuni și perioade de dietă alternate cu perioade de exces și dezmăț alimentar! Și evident că și cântarul alterna....când în plus, când în minus.
Încă din liceu, de când aveam 58 kg, sunt complexată de greutatea mea! Până și atunci mă vedeam grasă....acum când mă uit la pozele din perioada respectivă îmi zic: "Ce bine arătam atunci! Și ce proastă eram că ma gândeam că sunt grasă."
Făcând un bilanț retrospectiv al greutății mele în decursul anilor și analizând istoria mea din punct de vedere al greutății și al alimentației am ajuns la concluzia că încet și sigur, m-am îngrășat în decursul a 9 ani cu aproape 30 kg. În toată perioada asta am ținut 3 diete care au dat rezultate mai mult sau mai puțin, însă niciuna nu a rezistat pe termen lung. Prima dietă am început să o țin când ajunsesem la 70. Am ținut 2 săptămâni și am slăbit 7 kg. Nimic mai minunat! Apoi în decurs de 2 ani am pus la loc cele 7 plus încă 10.
Aveam 80.Momentul trigger care a dat startul la o nouă dietă. După zile de documentație, m-am hotărât să țin dieta Cătălin Crișan, foarte la moda pe atunci. Am slăbit vreo 10-12 kg și m-am menținut vreo 2 ani aproximativ apoi am început din nou să cresc ca o pâine. După alți 2 ani am ajuns la 86.
 Iar dietă! vreo 3-4 luni de abținere strictă apoi nu am mai rezistat și am călcat strâmb, iar după asta.......am călcat strâmb de tot.  Am făcut și masaj cam 7 luni și am slăbit cam 9 kg. Bineînțeles că mi-am făcut muuulte promisiuni pe care nu le-am ținut și m-am trezit la vreo 5 luni după cu toate kg înapoi plus încă alte 4. Dezastru! Am pus punct și am hotărât împreună cu soțul meu că e momentul să facem ceva și ne-am apucat de dietă împreună. Bineînțeles...promisiunile de rigoare! Spre uimirea și mândria mea....am reușit să mă țin de acele promisiuni. Am slăbit eu 13 kg și el 11 Kg. El s-a lăsat pe parcurs de dietă pentru că a ajuns la greutatea pe care și-o dorea, eu în schimb mai am cale lungă și din ce în ce mai grea. Sunt în a 114-a zi de dietă și de vreo lună stagnez, moment în care ar fi trebuit să depun efort în plus pentru a continua scăderea în greutate, însă ca de fiecare dată am amânat mersul la sală motivând că am să fac acasă aerobic, că am să merg mai mult pe jos, că am să-mi fac masaj etc. lucruri pe care nu le-am făcut bineînțeles. Și cel mai nasol este că acum sunt acasă la mama, iar ei au un stil alimentar total diferit de noile mele principii și îmi este din ce în ce mai greu să mă abțin.
Eu sper să nu mă las și să continui pentru că asta e lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult în momentul asta: să ajung la greutatea pe care o aveam atunci, la care să mă simt bine în pielea mea, să mă simt frumoasă și încrezătoare!
Nimănui nu-i plac grasele!
Principala concluzie din această analiză este: DACĂ NU MĂ ABȚIN, nu am să reușesc niciodată să arăt bine, așa cum arătam înainte! Deci....trebuie să mă abțin toată viața! Acum pentru a ajunge la greutatea dorită, apoi pentru a o menține.
Deci, sună ca un chin dacă iei lucrurile mot-a-mot: Toată viața la dietă!

Ce faci cand nu ai nimic de facut?

Img preluata de pe http://www.ush.ro/showthread.php?538-1000-de-g%C3%A2nduri/page665

E adevarat ca nu poti sta si lenevi la nesfarsit!
Am avut ultimul examen din sesiune, intr-o duminica dupa-amiaza tarziu, obositi, nu mai aveam chef de nimic decat asteptam sa treaca odata timpul mai repede si sa ajungem in vacanta!
Au trecut vreo cateva zile de vacanta, in care m-am trezit la 6:30 in fiecare zi, am facut tot ce puteam face prin casa, curatenie, ordine prin dulapuri, ca de....a fost sesiune si asta era ultima mea grija, am umblat prin oras vreo 2 zile, am facut de toate, tot ce vroiam sa fac in sesiune si nu aveam cum.
Apoi....m-am trezit in situatia in care......nu stiu ce sa fac! Ma plictisesc de moarte si ma termina situatia asta in care nu am nimic de facut decat sa stau sa ma gandesc la nemurirea sufletului! Nu e ok pentru mine, pt ca m-apuca gandurile triste, melancolia, si dorul de mine cea din trecut! Stau pe net, caut chestii de facut si parca tot imi mai ramane o gramada de timp liber pe care nu am cum sa-l folosesc!
Azi s-a luat si lumina, deci si mai plictis! Cotrobaiam prin casa si am gasit un ghem de mohair si cu 2 andrele, pe care mi le-au dat fetele la petrecerea burlacitelor impreuna cu o gramada de alte chestii cu specificatii.....asta era cu mesajul: sa impletesc ceva la bebele care o sa vina ca de, o sa fiu femeie maritata! Iaca maritata sunt, dar timp pt de astea nu am gasit inca in programul meu.
Din acest motiv, mi-a venit ideea magnifica si mareata si care se presupune ca ar trebui sa ma scoata din starea asta si care sa-mi ocupe timpul si sa fac si ceva productiv in acelasi timp.
M-apuc de design! Stiu.....medicina cu design-ul nu se pupa prea bine, insa de cand eram mica mi-a placut sa cos rochite la papusi si aveam o intreaga garderoba la ele, asa ca ma gandesc eu, daca tot stiu sa fac ceva, sa si fructific lucrul asta. Nu mai zic ca ma plangeam la tata ca e greu la facultate, ca e mult de invatat, ca nu am timp si.....privind spre viitorul apropiat salarii mari nu prea vad, si el imi raspunde sec:" ce sa faci tata, daca nu te-ai facut croitoreasa?! Acuma nu te mai plangeai atat!"
Deci....clar! Vara asta ma fac croitoreasa! Acum 2 veri am facut felicitari hand made.....=)) din care si acum ai am! au fost tare folositoare cand a venit 1 si 8 martie si eu nu aveam nimic pregatit pentru colege, si au fost taaare apreciate! Vara viitoare......mai vedem desi, trebuie sa ma pregatesc pentru rezi, deci vara viitoare o sa fiu DOCTOR!
Acum, fac asta in primul rand pentru mine, sa vad cat de talentata sunt!
Am sa pozez prima rochita si am s-o pun aici!
Wish me luck!

Femeile...

Misterioase....asa suntem noi femeile! Subtile si misterioase inca din adolescenta, de cand am inceput primele schimburi de priviri. Ganditoare in fiecare noapte. Romantice(incurabile), sensibile si spirituale. Discrete.

Cineva imi spunea odata ca "un barbat nu poate fi al unei singure femei!" Si eu nu vroiam sa cred asta si ma incapatanam sa ma inradacinez in lucrurile in care credeam cel mai mult si mai mult si sa nu ma desprind de ele, in speranta ca, lucrurile sacre, iubirea, casatoria, familia, asa vor ramane pe veci si nimeni si nimic nu va putea interveni in cursul lor natural. Credeam intr-o iubire pura, sacra, mistuitoare, care sa te ridice la cer cu o privire. Iubirea romantica, pasionala, cruda si fara interese. Iubirea spirituala. Iubirea aceea care nu mai necesita nimic altceva pentru a te face fericit. Oare mai exista iubirea asta? Oare mai exista barbat al unei singure femei sau nu? Multitudinea de cazuri pe care le cunosc si care imi demonstreaza contrariul ma fac sa ma indoiesc de tot ceea ce credeam pana acum. Ma fac sa ma indoiesc de mine, de tine si de tot ceea ce am construit in acesti ani.

De ce inseala barbatii?

Am citit multe teorii pe tema asta, si in majoritatea din ele 'femeia' era vinovata! Femeia s-a plafonat, femeia nu se mai aranjeaza cum o facea, nu se mai duce la coafor de n ori pe saptamana, nu se mai preocupa de imaginea ei etc etc. De ce? Pentru ca a coborat de pe piedestal pentru El. Nu mai e diva care a cunoscut-o cu cativa ani in urma si s-a transformat intr-o casnica full-time ce face curatenie, mancare, spala si calca pentru El, ca sa fie el fericit, sa arate bine si prezentabil si sa gaseasca in fiecare zi mancarea pregatita cand ajunge acasa. Pentru El, si nu pentru Ea. Nu mai e misterioasa, nu mai e spirituala pentru ca nu mai are timp. Tot ceea ce face, o face pentru El si asta ii ocupa tot timpul. Insa El nu vede nimic din toate astea. Vede doar gradul de degradare ce creste pe zi ce trece, vede ridurile si cearcanele ei si nu se gandeste ce le-a determinat, vede kilogramele in plus, vede tristetea din ochii ei si nu stie ca e din cauza lui. Si cauta sclipirea in alta parte! Cauta ceva ce a avut, dar a pierdut fara macar sa-si dea seama cand si cum s-a intamplat asta. Nici macar nu se chinuie sa vada cauza.

Nu se gandeste la cat de multe complexe i-a creat femeii de langa el, cat de multe temeri si frici, cat de mult a schimbat-o! Nu se gandeste cate nopti nu a dormit Ea gandindu-se la El, desi erau in acelasi pat. Nu se gandeste cate cate lacrimi au curs si dintre astea oare cate au fost de fericire si cate de tristete?!.....el nu se gandeste la consecintele actelor sale! Niciodata! Ea e vinovata de tot! Si tot femeia trebuie sa fie cea care trebuie sa-i deschida ochii, sa-l aduca pe calea cea buna. Ea trebuie sa-l impulsioneze sa faca ceva, orice, pentru ca el singur nu face nimic, se complace si cauta in alte parti! El nu e vinovat niciodata! Concluzia, ca in spotul ala publicitar" nu mai esti femeia de care m-am indragostit!" si punct.

Teama asta ca barbatul meu sa nu fie determinat sa fuga si sa caute fericirea in bratele altei femei, asa cum majoritatea din ei o fac ma chinuie pe zi ce trece mai mult. Ce ii determina sa faca aceasta greseala? Cum pot trada sentimentele omului cu care au trait atata amar de vreme impreuna fara macar sa se gandeasca la consecinte?

Ma face sa fiu atenta la tot, la mine, la el, la altii. Ma face geloasa pana la extrem. Si desi ma chinui sa inteleg ce procese se produc in neuronii lor in momentele alea in care decid sa se duca la alta femeie sa-si gaseasca fericirea, cel mai probabil nu am sa reusesc sa aflu ce se intampla si de ce? niciodata. Ma gandesc ce Dumnezeu au femeile alea altceva din ce femaia de langa ei nu are? Si ajung la concluzia ca nu e cu nimic diferita.

Doar ca e Altcineva.

Merita oare?!

De ce lucrurile nu sunt roz cand ar trebui sa fie?
Stau si ma gandesc deseori la viata si la toate sensurile ei posibile....si la ce ar putea sa insemne acest cuvant simplu. Ma intreb de ce oamenilor buni li se intampla lucruri ingrozitoare si oamenii care nu prezinta nici macar un gram de bunatate in sufletul lor scapa cu lucruri grave? Ma intreb de ce sunt copii abandonati in spitale? Ma intreb de ce atunci cand toate lucrurile par asezate la locul lor, exact asa cum trebuie sa fie, si lumea ta pare fericita, linistita si pe fagasul ei, trebuie sa apara cate ceva care sa-ti disloce din nou toate trairile si sentimentele si toata fiinta ta, si tot efortul tau de pana atunci sa se risipeasca undeva in neant si nimic sa para ca nu mai are sens.
E deprimant sa vezi cum oamnenii in care ai incredere te dezamagesc! E trist sa simti ca lupti in van pentru ceva care credeai ca merita dar s-a dovedit a fi o iluzie.
De ce oamenii sunt rai?
Chiar trebuie sa fim rai? Chiar trebuie sa fim incruntati si sa raspundem monosilabic la intrebari cu un ton incarcat de furie, teama, frustrari....?!
De ce suntem diferiti? Daca am fi fost la fel cum ar fi fost oare? Ar mai fi existat nelamuriri? M-as mai fi gandit oare la ce simti tu daca si eu as fi simtit la fel ca tine? M-as mai fi intrebat eu oare la ce te gandesti daca as fi stiut deja ca tu gandesti la fel ca mine? Te-as mai fi intrebat oare.....?
Vazusem aseara un spot publicitar/videoclip/ce-o fi fost el, care m-a impresionat. Era vorba despre a-i ajuta pe cei din jurul tau, ca la randul tau sa primesti si tu ajutorul atunci cand ai nevoie de el. Foarte frumos realizat .....impresionant. Nu pot sa nu ma intreb oare cum ar fi lumea nostra daca am reactiona cu totii ca cei din clipul respectiv?! daca iti scapa ceva din mana sa vina cineva sa ti le inapoieze, daca esti insetat sa ti se ofere un pahar cu apa, daca ai bagaje multe sa-ti sara cineva in ajutor.....etc. Oare chiar nu mai putem fi capabili de gesturi gratuite? Oare chiar nu mai exista nici o farama de respect si de bunatate in noi?
Mergeam azi pe strada si chiar am vrut sa fiu atenta la fetele oamenilor, la gesturile lor, la cuvintele lor.....si am ramas uimita de cat de multa tristete, furie, frustrare am intalnit. Oare nimeni nu mai zambeste doar pentru ca azi a dat soarele si e o zi minunata?! Oare chiar vrem sa fim asa mohorati si monosilabici? Toata lumea are griji, probleme, boli, lipsa de bani etc. insa chiar merita oare ca toate astea sa ne transforme in oamenii rai, urati si ignoranti care vom deveni in scurt timp daca nu facem nimic in sensul asta?!
Merita oare?

I'm gonna be a doctor!

Desi au trecut 4 ani de facultate, pana recent n-am realizat ca.......voi fi DOCTOR full time cu un catralion de responsabilitati! Totul era asa....o masa amorfa de ganduri undeva departe in planurile mele de viitor, care nici macar nu erau concretizate in mintea mea. Ceva de genul " Cand voi fi mare.....".Nu stiam ce vreau, ce specialitate sa imi aleg si asta ma facea sa simt ca de fapt nu apartin. Acum, dupa o introspectie laborioasa, mi-am dat seama de foarte multe lucruri. Mi-am dat seama ca, n-am dat importanta multor lucruri in decursul acestor 4 ani, si ca regret asta acum si am mai realizat ca sunt de fapt in stare de mult mai mult decat imi imaginam. Insa, bine ca m-am desteptat la timp! Cand am intrat in anul III, in clinica pentru prima data la pacienti, toata lumea se astepta sa ma bucur enorm, sa-mi placa infinit mai mult decat primii doi ani in care stateam practic pe bancile facultatii si toceam, insa pentru mine a fost putin dezamagitor. Aveam multe asteptari, visam la o viata asa cum vedem in Grey's Anatomy sau in House, iar adevarata viata din spitalele din Romania, unde primele fraze de la asistentii nostri de grupa erau" In tarile dezvoltate se face asa, dar la noi.....din lipsa de fonduri, se face invers" sau " afara se foloseste medicamentul asta, dar noi nu-l avem" etc. m-au facut sa nu-mi placa. Mergeam la pacienti, faceam anamneze si....cam atat, si totul era o rutina fara implicare emotionala. De multe ori nu reuseam sa vad imaginea de ansamblu. In mintea mea ma obligam sa "raman pe bancile facultatii" si sa fac totul "didactic", pentru ca simteam ca daca o fac asa, dezamagirea data de nenumaratele lipsuri ale sistemului nostru de sanatate n-o sa ma afecteze.
Acum, recent, intr-o dimineata cand am intrat in clinica, m-a cuprins un sentiment de coplesire. Ma uitam la pacienti si dintr-o data in mintea mea s-au produs niste schimbari. Am realizat ca de fapt a trata un pacient nu inseamna numai anamneza si diagnostic diferential ci mult mai mult de atat. Trebuie sa reusesti sa te conectezi cu pacientii tai la un nivel mai inalt si sa creezi o relatie de incredere, deci implicit trebuie sa ai o un anumit grad de implicare emotionala.
Ca studenta, am intampinat nenumarate dificultati in a realiza aceasta relatie cu pacientul din nenumarate motive. Pacientii nu au incredere in noi, pentru ca suntem studenti. Imi amintesc ca faceam anamneze si abia scoteam cateva lucruri de la ei, iar cand venea doamna doctor erau atat de vorbareti de nu-ti poti imagina si dadeau informatii total diferite fata de cele pe care le aflasem noi. Doctorii stiau tintit cum sa intrebe astfel incat sa primeasca un raspuns. Noi......stateam si ne minunam!  Am increderea ca odata cu trecerea timpului, si cu intalnirea a mai multor tipuri de pacienti, voi reusi sa-mi modulez comportamentul in functie de fiecare si astfel voi reusi sa creez relatia de incredere.
Cand ma gandesc la faptul ca, toate eforturile pe care le facem acum, si toate chinurile groaznice ale studentiei prin care trecem cu totii se vor finaliza cu titlul de DOCTOR, am un sentiment de bucurie si in acelasi timp de teama. Ceva ce nu cred ca pot sa descriu in cuvinte, o emotie profunda.....si in acelasi timp o spaima care ma ingheata. Cred ca cel mai groaznic gand al meu este sa nu fiu un doctor bun. Acum......singurul lucru pe care pot sa-l fac este sa invat, sa invat si  iar sa invat, si sa sper ca tot ceea ce invat acum sa ma ajute in viitoarea mea cariera.
I'm gonna be a DOCTOR! Isn't that great?!

Cura again

Cura care am postat-o mai demult sub denumirea Cura mea de slabire :D am tinut-o atunci....am slabit, ce-i drept nu cat prezicea cura ca o sa slabesc, dar a fost bine o perioada. N-am tinut-o pana la capat( aspect foarte important!!!!!) insa cat a fost, totalul de vro 7 kg in....vreo 3 saptamani! Adica....foarte bine! Vre-un an, asa, n-am mai pus nimic inapoi, desi mancam, de toate si tot ce-mi poftea inimioara. Apoi....a urmat anul 1 de facultate si de-aici distractia! Kilograme peste kilograme, adunate si nescazute nici unul, deci......nasol!

Acum, sta altfel treaba! De aproximativ 2 luni m-am mobilizat! Trebuia sa ma mobilizez, avand in vedere ca in cateva luni am nunta, si conditia era sa slabesc si sa arat bine intr-o rochie de mireasa, nu sa arat ca Coana Chirita la Teatru! Aveam motivatia!

Am inceput dieta! Incantata pana peste limite la inceput! Cantarul era acum prietenul meu cel mai bun, mai ales cand vedeam de la o zi la alta ca scad kilogramele, insa de vreo luna......se incapataneaza sa stagneze si asta ma nelinisteste la culme.

Am inceput si masajul.....dureros maxim! insa ce sa fac......sufar pentru scopuri nobile! Saptamana viitoare incep si aerobic. Poate asa fortez un pic cantarul sa scada din nou!

Ma simt bine totusi, am slabit vreo 6-7 kg, desi nu simt prea mare diferenta inca! Mai trebuie sa slabesc 20 Kg! inca 6 luni de chin si de abtineri, si poate si mai mult, pentru ca am de gand sa nu ma las pana nu reusesc! Cat am sa slabesc pana la nunta, o sa fie ok, daca nu reusesc sa ajung la greutatea dorita, am sa continui pana reusesc! Sunt optimista! Desi acum stagnez in scaderea in greutate, ma gandesc ca nu se poate sa nu slabesc, mai ales ca tin si dieta, fac si masaj si o sa fac si sport, deci.....toate tind sa mearga spre bine!

Dieta e hiperproteica si hipoglucidica, adica in traducere libera.....multa carne, deloc amidon! Ma simt bine fizic, nu ma simt slabita, nu cred ca am facut cetoza inca, dat fiind si faptul ca slabesc greu si deci grasimile se degradeaza in cantitate mica. Nu am gustul metalic specific! Asadar, totul merge spre bine! Sunt incantata! Abia astept sa ma vad asa cum mi-am dorit intotdeauna! Sa pot sa port orice tip de haine si sa-mi stea bine, sa nu mai am complexul asta care vreme de multi ani m-a chinuit si m-a determinat sa ma retrag in cochilia mea si sa ma izolez treptat de restul lumii. Eu nu ieseam in oras, eu nu ieseam in club pt ca era un chin sa-mi gasesc hainute potrivite, care sa-mi stea bine! Ajunsesem sa-mi pierd increderea in mine, insa vreau ca toate astea sa se schimbe! Vreau sa ajung sa port ,muntele de haine cere nu-mi mai vin si care odata erau perfecte si pe care mi-a fost mila sa le dau sau sa le arunc, in speranta ca voi reusi odata si odata sa slabesc!

Despre iubire

"E periculos sa iubesti.Iubirea e ca un drog.La inceput ai senzatia de euforie, de abandon total.Apoi,a doua zi,vrei mai mult.Inca nu e un viciu,dar iti place senzatia si iti inchipui ca o poti tine sub control.Te gandesti la persoana iubita vreme de 2 minute si uiti de ea timp de 3 ore.In scurt timp insa te obisnuiesti cu acea persoana si incepi sa fii complet dependent de ea. Acum te gandesti la ea 3 ore si-o uiti 2 minute. Daca nu e langa tine, incerci aceleasi senzatii pe care le incearca drogatii cand nu-si obtin drogul.In acest moment, asacum drogatii fura si se injosesc ca sa faca rost de ceea ce le trebuie, tu esti dispus sa faci orice pentru dragoste.

In iubire nu exista reguli.Putem incerca sa ne tinem de manuale,sa ne controlam inima si sa avem o strategie de comportament - dar toate acestea sunt fleacuri.Inima este cea care hotaraste si doar ce hotaraste ea e important.Noi toti,la un moment dat,ne-am spus printre lacrimi:"Sufar din cauza unei iubiri care nu merita".Suferim deoarece ne imaginam ca dam mai mult decat primim.Suferim deoarece dragostea noastra nu este recunoscuta.Suferim pentru ca nu ne putem impune propriile noastre reguli.Suferim fara rost,pentru ca in dragoste se afla samanta cresterii noastre.Cu cat iubim mai mult, cu atat suntem mai aproape de experienta spirituala.Dae dragostea e totdeauna noua.Indiferent ca am iubit o data,de doua ori,de zece ori in viata,suntem mereu in fata unei situatii pe care nu o cunoastem.Iubirea ne poate duce in Iad sau in Rai,dar undeva ne duce intotdeauna.Trebuie sa o asteptam, fiindca ea este hrana existentei noastre.Daca o refuzam, vom muri de foame,fara a cuteza sa intindem mana sa culegem fructele.

Trebuie sa cautam dragostea acolo unde suntem,chiar daca asta ne-ar costa ceasuri,zile,saptamani de deceptii si tristete.Caci in clipa in care pornim in cautarea iubirii si ea porneste in cautarea noastra si ne salveaza."P.C.

Experiente

Inainte de fiecare sesiune ma apuca tremurul si emotiile gandindu-ma la examene si la profesori. Ma mobilizez, greu ce-i drept, dar ma mobilizez, incerc sa fiu optimista, mi mult pentru ceilalti, pana in ultima clipa. Citesc, si pe masura ce citesc ma gandesc la ce intrebari as putea primi din capitolul respectiv si brusc inima mi se urca in gat si apoi mi se scurge lent pana in varful picioarelor.
Imi fac datoria morala de student! Invat pana in ultima clipa, si tot timpul caut sa citesc din mai multe surse, insa uneori asta reprezinta o mare pierdere de timp, si sursa de confuzii.
Am intrat oficial in prima sesiune din anul IV! Examene multe, matrie multa, profesori dificili, timp putin! Cam asa se caracterizeaza aceasta perioada din viata mea, pe care nu stiu daca am sa pot sa o depasesc fara epuizare psihica!
Sambata, examen la orto! Care precizez, e spaima studentilor din anul IV! Optimista cum am zis pana in ultima clipa! Am intrat, am iesit, si n-am realizat macar ce mi s-a intamplat! Cum poti sa evaluezi un student, sa stii daca e prost sau daca a invatat printr-o singura intrebare? Intrebare la care raspunsul nici macar nu se regaseste in cartea ta! Magnifica carte a domnului profesor!!!!
Traumatizant! Mai ales ca am decis sa restrang bibliografia si sa invat numai din cartea domnului profesor, magnifica carte, asa cum ni sa precizat frumos si dragut la stagii!
Dezamagire! Asta e sentimentul pe care il simt acum! Dezamagire fata de tot ce se intampla in jurul meu! Fata de invatamantul romanesc si fata de tot ce inseamna UMF.  Am picat! Daca stau sa ma gandesc....pe drept nu pe nedrept pt ca nu am raspuns cum ar fi vrut domnul prof la singura si unica intrebare pusa la 4 studenti! Am picat toti! intrebarea mea si de unde se trage toata supararea este: De ce nu si o a doua intrebare????
Acum mi-e atat de greu sa ma mobilizez pt urmatorul examen........... Primul examen oficial din sesiune....failed! Ma intreb cum o sa  mearga in continuare!

Tinereţe

Ce frumos era când eram copil.....copil prin clasa aVII-a fără nici o grijă, fără de stres, fără preocupări majore despre viaţă şi despre viitor. Eram doar eu şi Ana şi  trăiam prin întamplarile fraţilor mai mari. Ce ne povesteau ei cand se întorceau de la disotecă, reprezenta subiect de discuţie de măcar 3 zile pentru noi, ne amuzam, din "fazele" lor, făceam "fazele" noastre, şi totul era atât de minunat. Traiam la maxim fiecare clipă, râdeam cu poftă, despicam firul în patru, analizam fiecare gest al fiecărei persoane, fiecare privire, fiecare vorbă cu subînţeles.....eram în mijlocul problemei de fiecare data şi ne simţeam importante( deşi poate nu eram deloc). Eram tratate preferenţial şi toată lumea ne iubea pt că ea era "fata popii " din sat si eu eram prietena ei venita in vizita, si bineinteles eram un subiect de discutie foarte important pentru ca eram "noua". Ne indragosteam si ne dezindragosteam in aceeasi zi, si stateam pana noaptea tarziu cu sufletul la gura, asteptand sa se intoarca fratele ei de la discoteca sa ne mai povesteasca ce s-a intamplat. Ascultam T.a.t.u., ATB si viata parea atat de frumoasa!

Scriu asta pentru ca am fost de curand acasa si am gasit intr-o cutie veche si plina de praf, lucruri, multe si frumoase si pline de insemnatate pentru mine. Scrisori, biletele, oracole, poze, jurnale. Mi-a luat ceva timp sa le citesc, insa mi-a fost tare drag sa-mi trec prin minte again, toata copilaria si toate etapele prieteniei noastre si am realizat ca era cu totul speciala! Suntem total diferite! Eu la medicina, ea a terminat psihologie, eu sunt visatoare ea e cerebrala. Eu sunt lenesa, ea debordeaza de energie de fiecare data! Eu ma plang mult, ea prefera sa isi ascunda adevaratele sentimente! Ea ma coboara cu picioarele pe pamant de fiecare data cand i se pare sa m-am inaltat prea mult deasupra norilor. Am invatat una de la alta multe si inca mai invatam. Desi suntem prietene de aproape 11 ani, inca mai descopar lucruri la ea pe care nu le stiam si asta e o adevarata provocare pentru mine! Ma asculta cu rabdare de fiecare data cand ma plang si cand ma scufund in butoiul cu melancolie si de multe ori cand ne intalnim nu mai apucam sa vorbim si despre problemele ei. Cred ca e singura care ar face orice pentru mine( noroc ca n-am nevoie sa-i cer lucruri dificile de realizat). Ma bucur ca am macar o singura prietena care ma sprijina si ma asculta de fiecare data si care nu stiu daca am sa pot sa reusesc sa o rasplatesc in viata asta pentru tot sprijinul pe care mi l-a acordat in tot acest timp. 

Desi nu mai locuim in acelasi oras, si am inceput sa vorbim din ce in ce mai rar, prietenia noastra rezista! Si asta ma bucura nespus de mult. De fiecare data cand merg acasa, abia astept sa ne intalnim, sa stam la mine acasa la masa din bucatarie la povesti o noapte intreaga si sa nu ajungem la prea multe concluzii.

Mi-e dor de tine draga prietena, de Castelul nostru, de "faze", de chicoteli si de toate lucrurile pe care le faceam impreuna. Sa mergem sa bem o cafea, o bere, doua....sa dam o raita prin magazine, sau sa ne strecuram in club fara sa stie prea multa lume! Sa ne plimbam pe Oituz si sa mancam fornetti sau sa ne luam o sacosa de chips-uri si floricele si sa ne uitam la Titanic a mia oara! Sa ne imbracam cu hainele sora-mii si sa le etalam in Trottoir =)), sa trimitem tone de sms-uri si sa dam petreceri ca "ale noastre", desi imi aduc aminte ca munceam o zi intreaga la curatenie pentru ca totul sa fie "just perfect" pentru petrecere. Sa ne facem planuri nebune pentru viitorul nostru impreuna, si sa incepem sa economisim pentru Cafeneaua noastra! Mi-e dor....de tine!

live long, love strong, die stronger

Cam când ştii că e de ajuns? Când poţi spune oare că nu se mai poate aşa şi că vrei să înceteze în momentul ăsta?! Când te poţi desprinde de nişte rigori şi monotonii care ţi-au acaparat viaţa încetul cu încetul fără ca tu să simţi măcar că asta se întâmplă......şi care cu fiecare clipă te fac mai nefericit?!

Simt un miros de parfum, şi nu e al meu! Şi oricât de mult mi-aş dori să fie, nu e! E frig aici.....aici şi în sufletul meu, pentru că mă simt singură! Şi zac în aceeaşi neştiinţă în care plutesc în derivă încă dinainte ca tu să mă ştii, şi îmi plâng de milă cum ştiu eu să fac mai bine şi o fac de fiecare dată când mă împotmolesc în gânduri şi mă blochez la idei fixe despre cum ar trebui să fie de fapt lucrurile şi nu sunt. Aud în fiecare zi aceleaşi lucruri. Aceleşi lucruri care mă fac să mă simt mică şi neajutorată în lumea asta mare. Aceleşi lucruri care mă fac să simt că nu am nici un scop suprem, nici un target real de care să mă agăţ şi să-mi spun: pentru asta mă aflu aici!

Ce caut eu aici? Ce caut cu atâta ardoare încât mi-am întunecat judecata? Îmi creez singură nefericiri şi caut să despic firul în patru numai să simt că am un scop în asta.Caut iluzii oare? Oare...

Dacă ai fi aici ai înţelege! Sau poate nu..... Sau, poate că nu ai inţeles niciodată!
Eu am nevoie să fiu liberă în lumea mea! Acolo unde pot să  visez fără a mi se spune 'esti prea visătoare', pot să exagerez, să plâng şi să mă înconjor de soldăţeii mei de plumb, care, mă protejează de lumea reală. Ei nu sunt răi! Ei nu greşesc! Ei sunt acolo!

Sa prinzi radacini

Cand aparent toate lucrurile din viata mea sunt frumoase si roz si toate problemele sunt rezolvate, in gandurile mele se nasc idei sumbre si triste legate de viitor. De ce? De ce nu pot sa iau lucrurile ca atare si sa ma bucur de prezent? De ce nu pot sa am incredere? in mine, in el, in tot ce am reusit sa obtinem impreuna pana acum,lucru care se cheama relatie?! De ce am senzatia ca exista totusi lucruri pe care nu mi le arata, nu mi le impartaseste( ca sa nu spun ca mi le ascunde) si pe care vreau cu atata nerabdare sa le aflu? ma intreb....toata lumea e la fel ca mine? Sau sunt eu vreun fel de specimen unic si total diferit de ceilalti pentru ca de ceva vreme ma simt singura in universul asta suprapopulat, singura si neinteleasa! De ce oare imi complic atat de mult existenta cu intrebari la care probabil nu o sa primesc niciodata raspuns, cand foarte simplu as putea sa trec peste, sa uit, sa-mi continui existenta monotona si goala de tot ce se poate numi palpitant?! Simt ca nu apartin! Iar pentru mine era foarte important sa simt ca apartin, unui loc, unui grup, unei relatii, unei familii... Apartamentul in care stau cu chirie mi-e urat...nu pot sa-l sufar, prefer sa-mi pierd vremea la facultate sau prin oras decat sa ajung acasa si sa ma astepte ....o chiuveta plina de vase (nespalate bineinteles), un hol plin de papuci si o camera plina de haine insirate cat vezi cu ochii in fiecare zi.....nu simt ca sunt acasa. la facultate nu reusesc sa leg prietenii.....prietenii adevarate!
Something's wrong with me, but i don't know what!
Cu ceva timp in urma nici nu ma gandeam la asta.Stiam ce vreau de la viata, stiam ce e important pentru mine, stiam care-mi sunt prietenii, acum nu mai stiu nimic din toate astea!
Cum naiba sa fii optimist cand simti ca pur si simplu nu mai rezisti? Nu pot face fata la toate lucrurile pe care le am de facut si asta ma deprima. ma deprima pentru ca ma gandesc la viitorul meu, Viitorul meu ca doctor si viitorul meu ca sotie...mama etc. Nu o sa fiu niciodata un doctor de succes la fel cum nici o sotie buna nu pot fi. Nu poti sa le impaci pe amandoua intr-un singur ambalaj...si e dureros pentru ca nu m-am gandit la asta niciodata din punctul asta de vedere.
Nu am prieteni.....sau poate nu simt nevoia sa-i am, pentru ca stiu ca ei nu simt la fel ca mine si nu ma inteleg! Ma plang...poate ca ma plang prea mult sau prea des sau ambele variante, insa sincer m-am cam saturat sa fiu cea care trebuie sa le faca pe toate si sa le faca bine.
Sunt doua Eu-ri....una acasa si una la facultate, total diferite intre ele...

Parca ar fi, parca n-ar fi

Ma uit in jur si vad numai oameni fericiti! Oameni plini de viata si de energie, care tot timpul zambesc si care tot timpul reusesc sa-ti faca ziua mai buna prin simpla lor prezenta sau prin simplele afirmatii cu care vin in ajutorul tau si fara de care ziua ta s-ar termina prost.
 Probabil e vizibil pe fata ta ca azi te-ai trezit tarziu si cu fata la cearceaf si ca e una din "bad hair days" -urile care in ultima vreme se cam tot inmultesc. Te tradeaza si ochii incercanati si plini de oboseala de la cafea si de la pixelii de la calculator si poate atat de multe nopti piedute, invatand sau pur si simplu pierdute aiurea. Si cea mai importanta chestie care te tradeaza miseleste este zambetul fals si afirmat la comanda. Cam cum se procedeaza prin studiourile de televiziune cu spectatorii care aplauda la comanda, asa apare si zambetul tau, "comandat" de altii, si servit proaspat si fals cum altul nici nu mai exista.
Esti grabita, si faci totul la repezeala, nu te poti concentra, intrebi acelasi lucru de mai multe ori si parca nici atunci nu-ti e clar, desi poate e o chestie simpla de genul: " cat e ceasul?" sau " de la cat avem maine ore?". Si....oamenii se uita uimiti la tine, cu intrebarea incoltind in crestetele lor" aste e proasta sau se face?"....si tu iar intrebi. Pentru ca nu te poti concentra, te enervezi, si cum nu esti o persoana stapana pe ea si plina de "self control" incepi sa tipi. Si tipi la persoane la care nu ai vrea sa tipi, si faci afirmatii pe care nu ai vrea sa le faci, si desi esti constienta ca nu e bine, nu te poti opri. Te cuprinde aceasta stare de neliniste combinata cu nervozitate si cu oboseala, in care pur si simplu nu te poti controla si risti sa ranesti persoanele din jurul tau. Apoi, obosesti. Obosesti sa tipi, sa te incrunti, sa oftezi si treci in cealalta stare a evolutiei tale in ziua respectiva, mai exact starea de latenta in care nu te intereseaza nimic, nu auzi nimic, nu spui nimic. Pentru ca daca spui, e posibil sa spui numai prostii si oamenii sa te eticheteze din nou. Pentru ca am observat ca la noi etichetele pe oameni se pun ca etichetele pe produse in supermarket, nu conteaza ca e gresit pretul, ele sunt puse acolo si raman.
Pentru asta am atat de multa nevoie de oamenii fericiti!
Pentru ca eu nu pot sa fiu si pentru ca daca ei nu ar deborda de atat de multa energie si nu m-ar salva din situatii de genul, eu as fi undeva intr-o alta realitate acum. Ma agat de ei ca sa supravietuiesc in jungla care ma inconjoara si sper incontinuu sa ajung sa fiu si eu ca ei. FERICITA, PLINA DE ENERGIE, PLINA DE ZAMBET.
De ce nu pot sa fiu fericita? Pentru ca......am obosit!Desi de aici se deschid din nou polemici in capul meu, iar vocile care imi tot repeta ca nu-mi permit sa fiu obosita, au dreptate, eu le schimb frecventa, si ascult vocea corpului meu biologic si plin de procese de degragare, care imi repeta la nesfarsit ca NU MAI REZISTA!
Am nevoie de un somn bun care sa-mi deau un pic de energie! Iar fericirea mea acum sta in mainile altora!

Life sucks

Hmmm......da!
Deci viata nu e chiar atat de roz cum incercam eu din rasputeri sa cred!
Azi.....printre multele chestii pe care le-am invatat, am invatat si faptul ca totul depinde de tine si de puterea ta de decizie si de deciziile pe care le faci la un moment dat. E greu sa iei decizii!
Simt ca nu mai am destula putere sa ma lupt cu starea asta de, semidepresie in care ma scufund(constienta) de cava vreme! Ideea interesanta e ca nu prea pot face nimic sa ies din ea pt ca, deciziile pe care le-am luat la un moment dat au acum repercursiuni asupra mea si a psihicului meu.
Sunt 6 saptamani de cand a inceput facultatea si eu ma simt in vacanta, asta nu e bine, nu e bine deloc, insa nu ma pot mobiliza! Nu ma pot mobiliza sa-mi adun toate puterile si sa .....ma apuc odata de invatat asa cum obisnuiam odata. Continui sa imi caut scuze penibile sa nu invat si apoi.....ma mustra constiinta! Dar continui sa fac asta. Pana cand?! nu stiu, poate pana la primul test la care o sa o dau in bara sau poate pana cand o sa ma fac de ras!( asta nu e bine).
Incerc sa a ghidez in viata dupa un sistem bine definit de reguli, conceptii si valori( facut de mine, bineinteles) dar pe care frecvent nu il respect!
Am ajuns o epava....Ufff,  daca ar exista vreun medicament minune pt lene ar fi bine tare!

Mi-e dor de casa!!!

Mda...sunt in Spania de aproximativ o luna... si n-am venit la munca(inca), de fapt cam tot munca se cheama si asta, am venit in scopuri nobile, de a o ajuta pe sor-mea cu bebele( adica nepotul meu), ca si-au dat ei seama ca nu le mai ajung banii si ca trebuie sa-si caute si ea un servici.
In fine...nu prea vroiam sa plec, dar ce sa fac cand ai mei m-au rugat asa de dragut si de frumos...mai, mai ca varsau si o lacrima(touching), nu am putut sa refuz. Desi constienta ca o sa-mi pierd toata vara(18 iulie-7 sept), si ca nu o sa castig nimic altceva decat linistea si pacea mea interioara, si bucuria de a fi fost utila cuiva la un moment dat, mi-am tot facut in minte idei care sa-mi inspire incredere in aceasta vacanta, si sa ma determine sa nu plec de acasa cu ganduri rele din start, idei de genul....lasa ca daca merg acolo am sa mai slabesc, vreau sa ma bronzez si cel mai important sa scap de vicii....ca tare nu-s bune. Zis si facut. mi-am implementat in minte ideile astea frumoase si benefice stilului meu de viata pentru a-mi proteja psihicul de factorii externi daunatori, dar nu cu prea mari rezultate. Probabil ca in sinea mea eram constienta ca o sa am o vara de ...kk.
Am plecat cu inima in doua si cu ochii in lacrimi, pt ca mi-am lasat puiutzul acasa si n-am mai stat niciodata despartiti mai mult de 1 saptamana( de fapt am stat la inceputul relatiei noastre vreo 3 sapt), mai ales ca de 2 ani stam impreuna.   offffff...e greu sa fii departe de cei dragi!!!
Aici nu e tocmai cum imi imaginam, dar merge, in conditiile in care numar zilele pana plec acasa....
 In final...se pare ca sunt fetita mamei si a tatei cea alintata care nu rezista departe de casa. Desi nu credeam ca o sa mi se intample asta, iata ca mi-e dor de casa. Sunt plecata de aproximativ 2 saptamani si poate ca faptul ca nu prea am comunicat cu cei de acasa m-a facut sa-mi fie asa de dor. 
Mi-e dor si doare!

Hello! long time no talk! In sfarsit am acces la net si pot sa scriu in lege!A inceput din nou scoala....dupa o lunga sesiune si o scurta vacanta din nou la facultate! Off si parca timpul trece atat de rapid...simt ca nu mai am timp. Nu mai am timp sa dorm bine, sa scriu pe blog, nu am timp sa merg in oras .... si in fond nu pot sa ma laud ca fac prea multe alte lucruri. Simt ca facultatea asta suge si ultima picatura din mine iar timpul petrecut la facultate de dimineata pana seara ma extenueaza la maxim! ma bucur macar ca a venit caldura si ca acum pot sa-mi petrec orele alea libere dintre cursuri pe afara....