Cam când ştii că e de ajuns? Când poţi spune oare că nu se mai poate aşa şi că vrei să înceteze în momentul ăsta?! Când te poţi desprinde de nişte rigori şi monotonii care ţi-au acaparat viaţa încetul cu încetul fără ca tu să simţi măcar că asta se întâmplă......şi care cu fiecare clipă te fac mai nefericit?!
Simt un miros de parfum, şi nu e al meu! Şi oricât de mult mi-aş dori să fie, nu e! E frig aici.....aici şi în sufletul meu, pentru că mă simt singură! Şi zac în aceeaşi neştiinţă în care plutesc în derivă încă dinainte ca tu să mă ştii, şi îmi plâng de milă cum ştiu eu să fac mai bine şi o fac de fiecare dată când mă împotmolesc în gânduri şi mă blochez la idei fixe despre cum ar trebui să fie de fapt lucrurile şi nu sunt. Aud în fiecare zi aceleaşi lucruri. Aceleşi lucruri care mă fac să mă simt mică şi neajutorată în lumea asta mare. Aceleşi lucruri care mă fac să simt că nu am nici un scop suprem, nici un target real de care să mă agăţ şi să-mi spun: pentru asta mă aflu aici!
Ce caut eu aici? Ce caut cu atâta ardoare încât mi-am întunecat judecata? Îmi creez singură nefericiri şi caut să despic firul în patru numai să simt că am un scop în asta.Caut iluzii oare? Oare...
Dacă ai fi aici ai înţelege! Sau poate nu..... Sau, poate că nu ai inţeles niciodată!
Eu am nevoie să fiu liberă în lumea mea! Acolo unde pot să visez fără a mi se spune 'esti prea visătoare', pot să exagerez, să plâng şi să mă înconjor de soldăţeii mei de plumb, care, mă protejează de lumea reală. Ei nu sunt răi! Ei nu greşesc! Ei sunt acolo!
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu