Lumea ți se zdruncină exact atunci când te aștepți mai puțin la asta. E ca o lege a firii, a existenței....când crezi că totul e roz și perfect, întotdeauna, dar întotdeauna fără excepție se întâmplă ceva care să-ți arate că de fapt nu e chiar așa.
E despre un copil...un copil care nu știe ce vrea de la viață, care crede că poate tot, iubește tot, se încrede în tot! Prieteni care de fapt nu-i sunt prieteni, îi ia ca atare! Vrea să schimbe lumea, dar nu știe cum și pentru asta încearcă. Încearcă de toate având senzația că e puternic și că poate răzbi prin toate fără ca acestea să lase vreo urmă în existența sa.
Nu știa despre lume prea multe! Nu avea de unde să știe, cine s-o învețe...S-a educat singură! Se simțea în permanență în nesiguranță, singură și neînțeleasă și chiar dacă poate era în permanență înconjurată de lume, niciodată nu arăta slăbiciune! Nu era tristă niciodată față de ceilalți, zâmbea, dar nimeni nu bănuia ce gânduri negre și sumbre se ascundeau în mintea ei atunci când ajungea acasă singură în întunericul nopții. Iubea tot, sau așa avea senzația, dat fiind faptul că până foarte târziu nu a realizat ce e aia iubire. Iubirea pentru ea era o închipuire plăsmuită de imaginația ei colorată frumos cu esențe din revistele pentru adolescente pe care le urmărea. Era falsă! Vroia să impresioneze tot timpul și pe toată lumea, de aceea niciodată nu-și arăta adevăratele sentimente. Că erau ură, durere, tristețe, neîncredere.....niciodată nu le arăta, decât fericire! Cei care o cunoșteau se îndrăgosteau pe loc de ea, de zâmbetul ei, de ochii ei, de atitudinea pe care o avea, de siguranța pe care o arăta, însă de fapt se îndrăgosteau de ceva ce nu există pentru că toate astea le juca foarte bine ca un rol principal în cea mai tare piesă care s-a jucat vreodată pe scenă. Viața ei era o scenă. Și, Doamne.....era atât de bună! Părea atât de naturală, însă numai ea știe cât de mult se chinuia pentru asta. Era cochetă, vroia să arate bine în orice situație și se chinuia mult pentru asta. Complimentele primite îi dădeau încredere în ea, deși la interior era măcinată de complexe. Vorbea puțin despre ea, prefera să nu-și dea cu părerea despre lucruri pe care nu le știa foarte bine, însă pe acelea pe care le știa....le scotea în evidență. Era maestră în conversații și domina tot timpul. Când era singură cu gândurile ei, analiza tot. Fiecare situație în care fusese pusă, fiecare cuvânt pe care l-a zis, fiecare privire a interlocutorilor, fiecare reacție le diseca cu furie în încercarea de a realiza cum e mai bine să procedeze. Își crea scenarii și își punea întrebări, multe întrebări.....dacă ar fi spus, sau dacă ar fi acționat în alt fel, oare ce întorsătură lua situația?! Își plănuia fiecare întâlnire. Fiecare ieșire în oraș, chiar dacă ieșea cu prietenele ei, ea știa întotdeauna ce avea să spună, cum avea să se comporte, pentru că nu-i plăceau situațiile care o luau prin surprindere și cu garda jos. Toate scenariile astea îi luau mult timp. Întotdeauna adormea gândindu-se la ele și în scurt timp asta a adus-o într-o stare de extenuare psihică. Citea mult! Citea orice, însă preferatele ei erau romanele de dragoste. Se pierdea în gânduri....își făcea planuri, visa tot timpul la ce citea de prin cărți, își imagina tot. Viața ei era o imaginație. Tot pentru asta nu era mulțumită niciodată de ce are, pentru că nici măcar nu se apropia de ce își imagina ea. Nu știa pe atunci că nu e de ajuns ca ea singură să viseze la un lucru ci și ceilalți trebuiau să facă același lucru în același fel, în același timp, ca să se întâmple așa cum își dorea ea. Atunci a realizat că, e mică în lumea asta mare, și că singură nu are puterea necesară să schimbe ceva. S-a închis și mai tare în ea...asta neafectând în niciun fel comportamentul ei în preajma celorlalți, era la fel de jovială și părea să emane fericire prin orice por al existenței sale însă, în singurătatea gândurilor ei, ducea o luptă continuă și asiduă cu ea, cea din interiorul exteriorului, cea care era prinsă parcă într-un corp care o obliga să se prefacă pentru toți, tot timpul.
Nu se deschidea niciodată față de ceilalți. Ținea în ea toate supărările și asta o afunda și mai mult în gânduri. Deși realiza că asta nu e normal, nu putea parcă să-și încalce principiile formate. Cum ar fi putut ea să spună? Ce ar fi crezut ceilalți despre ea?
Nu știa ce e fericirea cu adevărat. Nu-i înțelegea la rândul ei pe cei fericiți, pentru că fericirea ei era o plăsmuire a tuturor cărților citite și a filmelor vizionate, însă nu o simțise practic niciodată. Își impunea lucruri, pentru că așa credea că trebuie. Nu avea prea mulți prieteni, iar pe aceia pe care îi avea, erau în viața ei nu pentru că își dorea ea neapărat, ci datorită unor conjuncturi la care nu a știut cum să reacționeze. Nu știa să-și facă prieteni, nu era extrem de sociabilă cu străinii. Nu își dorea alți prieteni, pentru că pentru ea asta însemna mai multă muncă.
Deși în singurătatea ei, gândurile ei o sfâșiau, ea se simțea confortabil așa cu ele.
...
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu