Ce frumos era când eram copil.....copil prin clasa aVII-a fără nici o grijă, fără de stres, fără preocupări majore despre viaţă şi despre viitor. Eram doar eu şi Ana şi trăiam prin întamplarile fraţilor mai mari. Ce ne povesteau ei cand se întorceau de la disotecă, reprezenta subiect de discuţie de măcar 3 zile pentru noi, ne amuzam, din "fazele" lor, făceam "fazele" noastre, şi totul era atât de minunat. Traiam la maxim fiecare clipă, râdeam cu poftă, despicam firul în patru, analizam fiecare gest al fiecărei persoane, fiecare privire, fiecare vorbă cu subînţeles.....eram în mijlocul problemei de fiecare data şi ne simţeam importante( deşi poate nu eram deloc). Eram tratate preferenţial şi toată lumea ne iubea pt că ea era "fata popii " din sat si eu eram prietena ei venita in vizita, si bineinteles eram un subiect de discutie foarte important pentru ca eram "noua". Ne indragosteam si ne dezindragosteam in aceeasi zi, si stateam pana noaptea tarziu cu sufletul la gura, asteptand sa se intoarca fratele ei de la discoteca sa ne mai povesteasca ce s-a intamplat. Ascultam T.a.t.u., ATB si viata parea atat de frumoasa!
Scriu asta pentru ca am fost de curand acasa si am gasit intr-o cutie veche si plina de praf, lucruri, multe si frumoase si pline de insemnatate pentru mine. Scrisori, biletele, oracole, poze, jurnale. Mi-a luat ceva timp sa le citesc, insa mi-a fost tare drag sa-mi trec prin minte again, toata copilaria si toate etapele prieteniei noastre si am realizat ca era cu totul speciala! Suntem total diferite! Eu la medicina, ea a terminat psihologie, eu sunt visatoare ea e cerebrala. Eu sunt lenesa, ea debordeaza de energie de fiecare data! Eu ma plang mult, ea prefera sa isi ascunda adevaratele sentimente! Ea ma coboara cu picioarele pe pamant de fiecare data cand i se pare sa m-am inaltat prea mult deasupra norilor. Am invatat una de la alta multe si inca mai invatam. Desi suntem prietene de aproape 11 ani, inca mai descopar lucruri la ea pe care nu le stiam si asta e o adevarata provocare pentru mine! Ma asculta cu rabdare de fiecare data cand ma plang si cand ma scufund in butoiul cu melancolie si de multe ori cand ne intalnim nu mai apucam sa vorbim si despre problemele ei. Cred ca e singura care ar face orice pentru mine( noroc ca n-am nevoie sa-i cer lucruri dificile de realizat). Ma bucur ca am macar o singura prietena care ma sprijina si ma asculta de fiecare data si care nu stiu daca am sa pot sa reusesc sa o rasplatesc in viata asta pentru tot sprijinul pe care mi l-a acordat in tot acest timp.
Desi nu mai locuim in acelasi oras, si am inceput sa vorbim din ce in ce mai rar, prietenia noastra rezista! Si asta ma bucura nespus de mult. De fiecare data cand merg acasa, abia astept sa ne intalnim, sa stam la mine acasa la masa din bucatarie la povesti o noapte intreaga si sa nu ajungem la prea multe concluzii.
Mi-e dor de tine draga prietena, de Castelul nostru, de "faze", de chicoteli si de toate lucrurile pe care le faceam impreuna. Sa mergem sa bem o cafea, o bere, doua....sa dam o raita prin magazine, sau sa ne strecuram in club fara sa stie prea multa lume! Sa ne plimbam pe Oituz si sa mancam fornetti sau sa ne luam o sacosa de chips-uri si floricele si sa ne uitam la Titanic a mia oara! Sa ne imbracam cu hainele sora-mii si sa le etalam in Trottoir =)), sa trimitem tone de sms-uri si sa dam petreceri ca "ale noastre", desi imi aduc aminte ca munceam o zi intreaga la curatenie pentru ca totul sa fie "just perfect" pentru petrecere. Sa ne facem planuri nebune pentru viitorul nostru impreuna, si sa incepem sa economisim pentru Cafeneaua noastra! Mi-e dor....de tine!
