Suflet de copil

Lumea ți se zdruncină exact atunci când te aștepți mai puțin la asta. E ca o lege a firii, a existenței....când crezi că totul e roz și perfect, întotdeauna, dar întotdeauna fără excepție se întâmplă ceva care să-ți arate că de fapt nu e chiar așa.

E despre un copil...un copil care nu știe ce vrea de la viață, care crede că poate tot, iubește tot, se încrede în tot! Prieteni care de fapt nu-i sunt prieteni, îi ia ca atare! Vrea să schimbe lumea, dar nu știe cum și pentru asta încearcă. Încearcă de toate având senzația că e puternic și că poate răzbi prin toate fără ca acestea să lase vreo urmă în existența sa.
Nu știa despre lume prea multe! Nu avea de unde să știe, cine s-o învețe...S-a educat singură! Se simțea în permanență în nesiguranță, singură și neînțeleasă și chiar dacă poate era în permanență înconjurată de lume, niciodată nu arăta slăbiciune! Nu era tristă niciodată față de ceilalți, zâmbea, dar nimeni nu bănuia ce gânduri negre și sumbre se ascundeau în mintea ei atunci când ajungea acasă singură în întunericul nopții. Iubea tot, sau așa avea senzația, dat fiind faptul că până foarte târziu nu a realizat ce e aia iubire. Iubirea pentru ea era o închipuire plăsmuită de imaginația ei colorată frumos cu esențe din revistele pentru adolescente pe care le urmărea. Era falsă! Vroia să impresioneze tot timpul și pe toată lumea, de aceea niciodată nu-și arăta adevăratele sentimente. Că erau ură, durere, tristețe, neîncredere.....niciodată nu le arăta, decât fericire! Cei care o cunoșteau se îndrăgosteau pe loc de ea, de zâmbetul ei, de ochii ei, de atitudinea pe care o avea, de siguranța pe care o arăta, însă de fapt se îndrăgosteau de ceva ce nu există pentru că toate astea le juca foarte bine ca un rol principal în cea mai tare piesă care s-a jucat vreodată pe scenă. Viața ei era o scenă. Și, Doamne.....era atât de bună! Părea atât de naturală, însă numai ea știe cât de mult se chinuia pentru asta. Era cochetă, vroia să arate bine în orice situație și se chinuia mult pentru asta. Complimentele primite îi dădeau încredere în ea, deși la interior era măcinată de complexe. Vorbea puțin despre ea, prefera să nu-și dea cu părerea despre lucruri pe care nu le știa foarte bine, însă pe acelea pe care le știa....le scotea în evidență. Era maestră în conversații și domina tot timpul. Când era singură cu gândurile ei, analiza tot. Fiecare situație în care fusese pusă, fiecare cuvânt pe care l-a zis, fiecare privire a interlocutorilor, fiecare reacție le diseca cu furie în încercarea de a realiza cum e mai bine să procedeze. Își crea scenarii și își punea întrebări, multe întrebări.....dacă ar fi spus, sau dacă ar fi acționat în alt fel, oare ce întorsătură lua situația?! Își plănuia fiecare întâlnire. Fiecare ieșire în oraș, chiar dacă ieșea cu prietenele ei, ea știa întotdeauna ce avea să spună, cum avea să se comporte, pentru că nu-i plăceau situațiile care o luau prin surprindere și cu garda jos. Toate scenariile astea îi luau mult timp. Întotdeauna adormea gândindu-se la ele și în scurt timp asta a adus-o într-o stare de extenuare psihică. Citea mult! Citea orice, însă preferatele ei erau romanele de dragoste. Se pierdea în gânduri....își făcea planuri, visa tot timpul la ce citea de prin cărți, își imagina tot. Viața ei era o imaginație. Tot pentru asta nu era mulțumită niciodată de ce are, pentru că nici măcar nu se apropia de ce își imagina ea. Nu știa pe atunci că nu e de ajuns ca ea singură să viseze la un lucru ci și ceilalți trebuiau să facă același lucru în același fel, în același timp, ca să se întâmple așa cum își dorea ea. Atunci a realizat că, e mică în lumea asta mare, și că singură nu are puterea necesară să schimbe ceva. S-a închis și mai tare în ea...asta neafectând în niciun fel comportamentul ei în preajma celorlalți, era la fel de jovială și părea să emane fericire prin orice por al existenței sale însă, în singurătatea gândurilor ei, ducea o luptă continuă și asiduă cu ea, cea din interiorul exteriorului, cea care era prinsă parcă într-un corp care o obliga să se prefacă pentru toți, tot timpul.
Nu se deschidea niciodată față de ceilalți. Ținea în ea toate supărările și asta o afunda și mai mult în gânduri. Deși realiza că asta nu e normal, nu putea parcă să-și încalce principiile formate. Cum ar fi putut ea să spună? Ce ar fi crezut ceilalți despre ea?
Nu știa ce e fericirea cu adevărat. Nu-i înțelegea la rândul ei pe cei fericiți, pentru că fericirea ei era o plăsmuire a tuturor cărților citite și a filmelor vizionate, însă nu o simțise practic niciodată. Își impunea lucruri, pentru că așa credea că trebuie. Nu avea prea mulți prieteni, iar pe aceia pe care îi avea, erau în viața ei nu pentru că își dorea ea neapărat, ci datorită unor conjuncturi la care nu a știut cum să reacționeze. Nu știa să-și facă prieteni, nu era extrem de sociabilă cu străinii. Nu își dorea alți prieteni, pentru că pentru ea asta însemna mai multă muncă.
Deși în singurătatea ei, gândurile ei o sfâșiau, ea se simțea confortabil așa cu ele.
...

Wild Ones -- Myriam Fares & Flo Rida, ميريام فارس و فلو ريدا -- Coke Stu...

Despre mine

Scriu pentru că asta mă liniștește. Pentru că nu pot și nu am cui să-i spun toate câte se întâmplă înăuntrul meu, sau dacă aș face-o nu ar reuși nimeni să mă înțeleagă cu adevărat și atunci m-aș simți poate și mai singură și neajutorată. Sunt schimbătoare. Pe parcursul unei zile dispoziția mea variază în fel și chip, de uneori și eu rămân surprinsă de reacțiile pe care le am sau nu în legătură cu o anume întâmplare sau conversație sau gest. Nu sunt hotărâtă. Îmi trebuie foarte mult timp să mă decid asupra unui lucru și simt că de fiecare dată am nevoie de un ajutor din afară pentru a lua decizia respectivă, iar după ce o fac, de fiecare dată mă macină gândul de a nu fi cea corectă. Mă încăpățânez să nu reacționez la schimbări. Nu-mi plac schimbările. Pentru mine, orice modificare în program, în stilul de viață, în viața de zi cu zi aduce după sine un amalgam de trăiri și o multitudine de întrebări, majoritatea fără răspuns care mă macină și implicit mă chinuie, reacții care mă secă de puteri, mă demoralizează și mă aduc într-o stare de nervozitate maximă. Mie îmi plac lucrurile planificate, organizate și fără prea multe elemente surpriză pentru că am senzația că astfel sunt protejată de exterior. Eu nu știu să spun nu, eu nu știu să reacționez în favoarea mea într-o situație care mă ia prin surprindere și astfel ajung de fiecare dată la concluzia că eu ajung să fiu cea care are ceva de pierdut de fiecare dată. Și de fiecare dată când pierd ceva, îmi propun să mă schimb, să nu mai fiu așa soft și sweet, astfel încât data viitoare când am să fiu pusă într-o situație asemănătoare să nu mai pățesc la fel și implicit să nu mai sufăr. De asta scriu. Să mă eliberez de povara unor situații în care nu am reacționat cum aș fi vrut, a unor conversații în care nu am spus tot ce am simțit iar asta m-a făcut să sufăr. Pentru că față în față nu pot fi niciodată sinceră pe deplin, nici cu ceilalți și nici cu mine. Simt că dacă aș spune tot ce cred și ce gândesc clar, tare și răspicat asta i-ar răni pe ceilalți mai mult decât dacă n-aș face-o, dar faptul că țin toate lucrurile astea numai pentru mine îmi macină sufletul. Deci, trebuie să mă eliberez cumva de vină ca să pot trece mai departe, iar data viitoare să pot să fiu la fel de zâmbitoare când aprob ceva cu care nu sunt de acord, sau când mint frumos doar pentru a nu răni pe celălalt, chiar dacă prin asta mă rănesc pe mine. Tot timpul i-am pus pe ceilalți înaintea mea, și o perioadă mi-a fost bine. Nu mă deranja lucrul ăsta, dar acum mă deranjează, l-am semnalat, însă nu pot să mă schimb în sensul ăsta. A devenit ca un reflex și deși sunt conștientă că nu-mi fac bine, continui, iar după, mă umplu de regrete. De ce nu pot găsi cuvinte care sa poată exprima cu adevarat sentimentele și tot amalgamul de trăiri ce se află în spatele lor? De fiecare dată am impresia că nu reușesc să transmit cu adevarat ceea ce simt. Sentimentele se pierd prin transpunerea lor în cuvinte. Cuvintele devin clișee care nu exprima apoi nimic. Deși sunt simple, cuvintele pot fi interpretabile....e atât de ușor sa te pierzi în analiza lor! Până și lipsa lor semnifica ceva...Tot timpul am senzația că nu sunt înțeleasă. Mă analizez din nou, caut unde greșesc și nu reușesc să găsesc calea de ieșire din cercul asta vicios în care am intrat. Îmi spun of-urile, nu mă înțelegi, mă analizez, nu găsesc soluții, devin frustrată, mă închid în carapace și mă apuc să scriu.
Asta e una din legile conversației cred....ca din mesajul original pe care expeditorul îl are în minte și vrea să-l transmită, numai o mică parte să fie receptată de  destinatar, restul să se piardă undeva pe drum. Imaginează-ți o lume în care tot ceea ce vrei tu să exprimi, ajunge în proporție de 100% la interlocutor! Atunci nu ar mai fi loc de interpretări, nu ar mai exista neînțelegeri, nu aș mai fi nevoită să mă macin și să nu dorm noaptea în căutarea de soluții care să-mi facă comunicarea cu tine mai ușoară,  pentru că tu nu mă înțelegi. Atunci am trăi în asentiment, iar eu aș fi liniștită. Dar din păcate această lume este fizic imposibilă, iar pentru asta eu trebuie să îmi caut cuvintele cele mai potrivite și să le aștern undeva, în speranța că cineva, cândva, undeva le va citi și mă va înțelege.

Gânduri

Numai cineva care iubește măcar la fel de mult cât te iubesc eu pe tine ar înțelege cât de greu îmi este să te știu departe de mine și de sufletul meu!
Singurătatea cred că este cel mai mare chin și cea mai mare pedeapsă pe care o poate avea un om! Și cel mai greu cred, este să trăiești în singurătate după ce ai fost înconjurat de toată dragostea, iubirea și dăruirea cuiva. Îi simți lipsa, îți lipsește tot! Te doare sufletul și ți-e dor. Mă trezesc în fiecare dimineață așteptând parcă să vii în bucătărie și să-mi dai bună dimineața, să ne bem cafeaua împreună....să te privesc, să te îmbrățișez și să-ți urez să ai o zi minunată așa cum fac în fiecare zi, aștept parcă să-mi urezi la fel....să-mi spui că mă iubești...Timpul petrecut departe de tine, mă schimbă. Mă transformă în ceva ce nu vreau să fiu. Îmi accentuează și duce până la extrem toate trăirile negative și le minimizează parcă pe cele bune, pozitive. Nu mă pot bucura de nimic când nu ești alături de mine.
Când ești singur ai timp....ai timp să te gândești la câte în lună și în stele, la toată viața ta, încerci să găsești răspunsuri, să cauți soluții la greșelile pe care le-ai făcut, te gândești la tot! Te analizezi, te critici, te plângi în sinea ta și te cauți. Îți amintești, te regăsești, însă niciodată la fel. Introspecția vine la pachet cu decizii. Decizii de a schimba ceva pe undeva, pe unde crezi tu că e nevoie de schimbare și într-o mai mică sau mai mare măsură te schimbi inevitabil și fără voia ta.
Gândurile mele zboară.... mă duc departe, vin ca niște fulgere în mintea mea și mă dezlănțuie, mă împart în bucățele și apoi mi-e greu să mă adun la fel. De fiecare dată mă rearanjez într-o altă formulă, un alt puzzle, pe care apoi trebuie să-l descifrez. Mă schimbă și apoi mi-e greu și mie să mă regăsesc. Mă tulbură și mă fac să nu știu ce vreau cu adevărat. Înăuntrul meu, după o furtună nu e niciodată liniște ci e o furtună și mai mare și mai violentă care mă lasă fără de puteri. Mă seacă și îmi fură toate gândurile. Mă trezesc în imposibilitatea de a mă gândi la ceva, mă lasă goală pe dinăuntru, gol ce necesită mai mult timp și mai mult efort pentru a fi reumplut. Când nu ești lângă mine sunt un haos. Tu ești centrul universului meu. Ești soarele în jurul căruia gravitează toată ființa mea. În funcție de tine îmi planific ziua, iar când nu ești, simt că respectiva zi a trecut pe lângă mine fără ca măcar să o simt. Trece și parcă nu îmi aduc aminte nimic din ea. Simt că îmi pierd timpul.  
Numai tu mă poți modula. Numai tu mă poți controla ca un cățel într-o lesă electrică, prin gesturile tale și cuvintele tale, prin atitudinea pe care o adopți într-o anumită situație. Gândurile mele vin și pleacă în funcție de faptele tale. Tu îmi poți schimba comportamentul. Tu mă poți face fericită numai cu un zâmbet și în același timp mă poți arunca de pământ cu o privire. Tu ai telecomanda și doar tu poți schimba canalele vieții mele și evoluția mea.
Ține-mă aproape! Ține-mă strâns și nu mă pierde din vedere! Nu mă lăsa pradă gândurilor mele. Ține-mă aproape de sufletul tău, înalță-mă și nu-mi da drumul!

Nimănui nu-i plac grasele!

Dietă, dietă și iar dietă....
Multe femei duc o luptă continuă și asiduă cu kilogramele în plus. Unele țin dietă, altele merg la sală iar altele iau tratamente pentru asta. Foarte multe dintre ele își fac promisiuni pe care le țin, dar foarte multe renunță pe parcurs.....apoi o iau de la capăt.
Cam așa a decurs și viața mea până acum. Un continuu joc de promisiuni și perioade de dietă alternate cu perioade de exces și dezmăț alimentar! Și evident că și cântarul alterna....când în plus, când în minus.
Încă din liceu, de când aveam 58 kg, sunt complexată de greutatea mea! Până și atunci mă vedeam grasă....acum când mă uit la pozele din perioada respectivă îmi zic: "Ce bine arătam atunci! Și ce proastă eram că ma gândeam că sunt grasă."
Făcând un bilanț retrospectiv al greutății mele în decursul anilor și analizând istoria mea din punct de vedere al greutății și al alimentației am ajuns la concluzia că încet și sigur, m-am îngrășat în decursul a 9 ani cu aproape 30 kg. În toată perioada asta am ținut 3 diete care au dat rezultate mai mult sau mai puțin, însă niciuna nu a rezistat pe termen lung. Prima dietă am început să o țin când ajunsesem la 70. Am ținut 2 săptămâni și am slăbit 7 kg. Nimic mai minunat! Apoi în decurs de 2 ani am pus la loc cele 7 plus încă 10.
Aveam 80.Momentul trigger care a dat startul la o nouă dietă. După zile de documentație, m-am hotărât să țin dieta Cătălin Crișan, foarte la moda pe atunci. Am slăbit vreo 10-12 kg și m-am menținut vreo 2 ani aproximativ apoi am început din nou să cresc ca o pâine. După alți 2 ani am ajuns la 86.
 Iar dietă! vreo 3-4 luni de abținere strictă apoi nu am mai rezistat și am călcat strâmb, iar după asta.......am călcat strâmb de tot.  Am făcut și masaj cam 7 luni și am slăbit cam 9 kg. Bineînțeles că mi-am făcut muuulte promisiuni pe care nu le-am ținut și m-am trezit la vreo 5 luni după cu toate kg înapoi plus încă alte 4. Dezastru! Am pus punct și am hotărât împreună cu soțul meu că e momentul să facem ceva și ne-am apucat de dietă împreună. Bineînțeles...promisiunile de rigoare! Spre uimirea și mândria mea....am reușit să mă țin de acele promisiuni. Am slăbit eu 13 kg și el 11 Kg. El s-a lăsat pe parcurs de dietă pentru că a ajuns la greutatea pe care și-o dorea, eu în schimb mai am cale lungă și din ce în ce mai grea. Sunt în a 114-a zi de dietă și de vreo lună stagnez, moment în care ar fi trebuit să depun efort în plus pentru a continua scăderea în greutate, însă ca de fiecare dată am amânat mersul la sală motivând că am să fac acasă aerobic, că am să merg mai mult pe jos, că am să-mi fac masaj etc. lucruri pe care nu le-am făcut bineînțeles. Și cel mai nasol este că acum sunt acasă la mama, iar ei au un stil alimentar total diferit de noile mele principii și îmi este din ce în ce mai greu să mă abțin.
Eu sper să nu mă las și să continui pentru că asta e lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult în momentul asta: să ajung la greutatea pe care o aveam atunci, la care să mă simt bine în pielea mea, să mă simt frumoasă și încrezătoare!
Nimănui nu-i plac grasele!
Principala concluzie din această analiză este: DACĂ NU MĂ ABȚIN, nu am să reușesc niciodată să arăt bine, așa cum arătam înainte! Deci....trebuie să mă abțin toată viața! Acum pentru a ajunge la greutatea dorită, apoi pentru a o menține.
Deci, sună ca un chin dacă iei lucrurile mot-a-mot: Toată viața la dietă!

Ce faci cand nu ai nimic de facut?

Img preluata de pe http://www.ush.ro/showthread.php?538-1000-de-g%C3%A2nduri/page665

E adevarat ca nu poti sta si lenevi la nesfarsit!
Am avut ultimul examen din sesiune, intr-o duminica dupa-amiaza tarziu, obositi, nu mai aveam chef de nimic decat asteptam sa treaca odata timpul mai repede si sa ajungem in vacanta!
Au trecut vreo cateva zile de vacanta, in care m-am trezit la 6:30 in fiecare zi, am facut tot ce puteam face prin casa, curatenie, ordine prin dulapuri, ca de....a fost sesiune si asta era ultima mea grija, am umblat prin oras vreo 2 zile, am facut de toate, tot ce vroiam sa fac in sesiune si nu aveam cum.
Apoi....m-am trezit in situatia in care......nu stiu ce sa fac! Ma plictisesc de moarte si ma termina situatia asta in care nu am nimic de facut decat sa stau sa ma gandesc la nemurirea sufletului! Nu e ok pentru mine, pt ca m-apuca gandurile triste, melancolia, si dorul de mine cea din trecut! Stau pe net, caut chestii de facut si parca tot imi mai ramane o gramada de timp liber pe care nu am cum sa-l folosesc!
Azi s-a luat si lumina, deci si mai plictis! Cotrobaiam prin casa si am gasit un ghem de mohair si cu 2 andrele, pe care mi le-au dat fetele la petrecerea burlacitelor impreuna cu o gramada de alte chestii cu specificatii.....asta era cu mesajul: sa impletesc ceva la bebele care o sa vina ca de, o sa fiu femeie maritata! Iaca maritata sunt, dar timp pt de astea nu am gasit inca in programul meu.
Din acest motiv, mi-a venit ideea magnifica si mareata si care se presupune ca ar trebui sa ma scoata din starea asta si care sa-mi ocupe timpul si sa fac si ceva productiv in acelasi timp.
M-apuc de design! Stiu.....medicina cu design-ul nu se pupa prea bine, insa de cand eram mica mi-a placut sa cos rochite la papusi si aveam o intreaga garderoba la ele, asa ca ma gandesc eu, daca tot stiu sa fac ceva, sa si fructific lucrul asta. Nu mai zic ca ma plangeam la tata ca e greu la facultate, ca e mult de invatat, ca nu am timp si.....privind spre viitorul apropiat salarii mari nu prea vad, si el imi raspunde sec:" ce sa faci tata, daca nu te-ai facut croitoreasa?! Acuma nu te mai plangeai atat!"
Deci....clar! Vara asta ma fac croitoreasa! Acum 2 veri am facut felicitari hand made.....=)) din care si acum ai am! au fost tare folositoare cand a venit 1 si 8 martie si eu nu aveam nimic pregatit pentru colege, si au fost taaare apreciate! Vara viitoare......mai vedem desi, trebuie sa ma pregatesc pentru rezi, deci vara viitoare o sa fiu DOCTOR!
Acum, fac asta in primul rand pentru mine, sa vad cat de talentata sunt!
Am sa pozez prima rochita si am s-o pun aici!
Wish me luck!

Femeile...

Misterioase....asa suntem noi femeile! Subtile si misterioase inca din adolescenta, de cand am inceput primele schimburi de priviri. Ganditoare in fiecare noapte. Romantice(incurabile), sensibile si spirituale. Discrete.

Cineva imi spunea odata ca "un barbat nu poate fi al unei singure femei!" Si eu nu vroiam sa cred asta si ma incapatanam sa ma inradacinez in lucrurile in care credeam cel mai mult si mai mult si sa nu ma desprind de ele, in speranta ca, lucrurile sacre, iubirea, casatoria, familia, asa vor ramane pe veci si nimeni si nimic nu va putea interveni in cursul lor natural. Credeam intr-o iubire pura, sacra, mistuitoare, care sa te ridice la cer cu o privire. Iubirea romantica, pasionala, cruda si fara interese. Iubirea spirituala. Iubirea aceea care nu mai necesita nimic altceva pentru a te face fericit. Oare mai exista iubirea asta? Oare mai exista barbat al unei singure femei sau nu? Multitudinea de cazuri pe care le cunosc si care imi demonstreaza contrariul ma fac sa ma indoiesc de tot ceea ce credeam pana acum. Ma fac sa ma indoiesc de mine, de tine si de tot ceea ce am construit in acesti ani.

De ce inseala barbatii?

Am citit multe teorii pe tema asta, si in majoritatea din ele 'femeia' era vinovata! Femeia s-a plafonat, femeia nu se mai aranjeaza cum o facea, nu se mai duce la coafor de n ori pe saptamana, nu se mai preocupa de imaginea ei etc etc. De ce? Pentru ca a coborat de pe piedestal pentru El. Nu mai e diva care a cunoscut-o cu cativa ani in urma si s-a transformat intr-o casnica full-time ce face curatenie, mancare, spala si calca pentru El, ca sa fie el fericit, sa arate bine si prezentabil si sa gaseasca in fiecare zi mancarea pregatita cand ajunge acasa. Pentru El, si nu pentru Ea. Nu mai e misterioasa, nu mai e spirituala pentru ca nu mai are timp. Tot ceea ce face, o face pentru El si asta ii ocupa tot timpul. Insa El nu vede nimic din toate astea. Vede doar gradul de degradare ce creste pe zi ce trece, vede ridurile si cearcanele ei si nu se gandeste ce le-a determinat, vede kilogramele in plus, vede tristetea din ochii ei si nu stie ca e din cauza lui. Si cauta sclipirea in alta parte! Cauta ceva ce a avut, dar a pierdut fara macar sa-si dea seama cand si cum s-a intamplat asta. Nici macar nu se chinuie sa vada cauza.

Nu se gandeste la cat de multe complexe i-a creat femeii de langa el, cat de multe temeri si frici, cat de mult a schimbat-o! Nu se gandeste cate nopti nu a dormit Ea gandindu-se la El, desi erau in acelasi pat. Nu se gandeste cate cate lacrimi au curs si dintre astea oare cate au fost de fericire si cate de tristete?!.....el nu se gandeste la consecintele actelor sale! Niciodata! Ea e vinovata de tot! Si tot femeia trebuie sa fie cea care trebuie sa-i deschida ochii, sa-l aduca pe calea cea buna. Ea trebuie sa-l impulsioneze sa faca ceva, orice, pentru ca el singur nu face nimic, se complace si cauta in alte parti! El nu e vinovat niciodata! Concluzia, ca in spotul ala publicitar" nu mai esti femeia de care m-am indragostit!" si punct.

Teama asta ca barbatul meu sa nu fie determinat sa fuga si sa caute fericirea in bratele altei femei, asa cum majoritatea din ei o fac ma chinuie pe zi ce trece mai mult. Ce ii determina sa faca aceasta greseala? Cum pot trada sentimentele omului cu care au trait atata amar de vreme impreuna fara macar sa se gandeasca la consecinte?

Ma face sa fiu atenta la tot, la mine, la el, la altii. Ma face geloasa pana la extrem. Si desi ma chinui sa inteleg ce procese se produc in neuronii lor in momentele alea in care decid sa se duca la alta femeie sa-si gaseasca fericirea, cel mai probabil nu am sa reusesc sa aflu ce se intampla si de ce? niciodata. Ma gandesc ce Dumnezeu au femeile alea altceva din ce femaia de langa ei nu are? Si ajung la concluzia ca nu e cu nimic diferita.

Doar ca e Altcineva.